O operă deschisă

 E inutil şi pueril să crezi că în  numai două pagini ai putea afla ce este haiku-ul. Orice definiţie este la urma urmei un lucru steril cînd este vorba de lucrurile concrete. Fără să iei contact direct cu ele, să le explorezi prin toate simţurile, să faci experienţa lor pe viu nu ştii încă nimic despre ele. Iar dacă e vorba despre un obiect de artă, atunci trebuie ca acea experienţa să fie suficient de îndelungată ca să ai timp să-i prinzi gustul. De aceea am să încep abrupt şi am să spun pur şi simplu, acesta este un haiku:

porumbul cules –
deasupra cocenilor
secera lunii

Genovel-Florentin Frăţilă

Dacă veţi mai citi şi alte haiku-uri veţi observa lesne că, formal, ele se prezintă cam la fel. Trei versuri inegale, unul mai lung la mijloc, o linioară de despărţire care marchează o pauză între cele două părţi (sintagme) ale poemului. Scrierea fără majuscule la începutul versurilor.

La fel de uşor, veţi observa că nu există o continuitate discursivă a textului. Cuvintele nu se leagă în propoziţii sau fraze, rămîn în stadiul fragmentar de sintagme (grupuri mici de cuvinte legate cu sens). Şi, din structura acestor fragmente, se poate vedea că ele nu povestesc, nu descriu, nu rostesc vreo sentinţă şi nici nu vor să convingă de ceva. Iată un prim sens al acestor poeme aride, concise, austere: mărturisirea implicită a unei atitudini rezervate, reţinute, parcimonioase. Sobrietate care refuză să exhibe, să-şi declare, să-şi mărturisească zgomotos simţirea.

Ce spune totuşi textul? El numeşte, cît mai concis, două lucruri şi, în felul acesta, le evocă în faţa ochilor noştri. În puritatea lor, fără zorzoane metaforice, fără să chocheteze cu vreo intruziune subiectiv-emoţională în obiectivitatea lor. Fără să le altereze puterea genuină. Autorul nu există explicit în niciunul din cuvintele poemului. Există doar porumbul, cocenii, luna. Autorul refuză să se arate, atît prin faptul că textul nu vorbeşte despre el, cît şi prin acela că nimic textual nu notează sau trădează emoţia sa.

Trebuie să recunoaşteţi că acest poem vă înşeală aşteptările şi vă violează obişnuinţele. El se adresează celor care, prin viaţa şi experienţa lor, sînt adepţii unei atitudini reticente şi discrete, au cultivat-o, o apreciază şi o gustă cînd o întîlnesc. Şi o practică în viaţa lor şi, implict, ea răzbate în poezia pe care o scriu.

Să vedem ce poate totuşi să placă într-un astfel de poem. În primul rînd faptul că el lasă lucrurile să vorbească. Emoţia este în ele, autorul a trăit-o în faţa lucrurilor şi a scenelor evocate. Ele sînt corelatul obiectiv al emoţiei sale, singurul pe care e dispus să-l dea în vileag. Într-un fel misterios, emoţia era acolo cînd le-a văzut (simţit, experimentat), nu el le-a infuzat-o. El îşi mărturiseşte emoţia doar prin ricoşeu evocîndu-le. Şi speră ca şi pe cititor ele să-l emoţioneze în acelaşi fel. Este o invitaţie şi o provocare la a simţi că lucrurile şi natura comunică tainic, fără cuvinte, cu noi.

Abia în faţa imaginilor (lucrurilor şi scenelor aievea), contemplîndu-le şi meditînd la sugestiile, aluziile, tîlcul lor (care nu poate fi verbalizat), cititorul poate gusta ceea ce spune, acum fără cuvinte, poemul. Haiku-ul este acest poem al tăcerii, resimţite după ce am lăsat în urmă cuvintele care ne-au condus ca un vehicul docil la faţa locului. Acolo unde putem avea revelaţia tîlcului lucrurilor.

Revenind la imaginile concrete ale acestui poem, porumbul cules, aşa rezumativ cum e sau tocmai pentru că se opreşte la timp, ne evocă toamna tîrzie cînd recoltarea s-a încheiat şi cîmpurile s-au aplatizat, cînd, peste noapte, deja cad brumele. Este o imagine care se expandează de la sine într-o întreagă atmosferă a sfîrşitului sezonului vegetativ, a tristeţii nedesluşite care ne cuprinde şi ne pătrunde pe nesimţite. Un simptom indubitabil al anotimpului care face implozie în poem (şi-n sufletul cititorului). În haiku, asemenea sintagme se numesc kigo, cuvinte sezonale.

A doua imagine, deasupra cocenilor secera lunii, tocmai pentru că nu spune mai mult, lasă închipuirea cititorului să-i caute şi să-i găsească un înţeles şi, eventual, un mod de a se conecta cu prima. Se poate sesiza de la început că prezenţa lunii pare să amplifice pustietatea şi singurătatea cîmpului golit de viaţă. Dar luna e în formă de seceră şi acest lucru introduce un fior celest şi un alt orizont al aşteptărilor. Recoltarea nu s-a sfîrşit chiar dacă porumbul a fost secerat. Ce alte vieţi sînt oare la rînd? Cuvîntul seceră are, în fonetica lui, o sonoritate sacadată, de multă vreme asociată cu mitralierea. Tăcerea scenei este parcă o nerostită ameninţare.

Dar nu trebuie să ne grăbim şi să ne oprim la această primă interpretare, poate că deasupra înseamnă chiar peste şi luna este aici chiar secera ostenită dar mulţumită de lucrul dovedit, odihnindu-se pe grămada de coceni. Şi atunci, şi pentru noi, singurul fior va fi acela răcoros al lucrului dus pînă la capăt. De împăcare liniştită.

Haiku-ul nu este o poezie plată, linearitatea textului sporeşte în imagini, iar imaginile capătă volum într-un orizont simbolic încărcat de emoţie. Poemul este de fapt o alegorie concisă, textul vorbeşte despre lucruri şi scene semnificative, iar acestea despre emoţia care este cuprinsă în ele. Este o operă deschisă care cere imperios colaborarea inteligentă şi empatică a cititorului.

 

O alegorie laconică

Conform etimologiei latine, alegoria este o vorbire figurată. Derivarea unor sensuri figurate din sensurile proprii ale cuvintelor este de fapt unul din modurile cele mai productive de îmbogăţire şi variaţie a semnificaţiilor, de amplificare a polisemiei cuvintelor. Vorbim aşa în modul cel mai firesc: din sensul propriu, de obicei mai neutru, al cuvîntului izvorăsc felurite interpretări contextuale ale lui (mai colorate şi mai conotative). Unele devin sensuri secundare ale cuvintelor şi nu le mai simţim derivarea (ex. capul podului, piciorul mesei, limba ceasului, gura rîului etc.). Altele păstrează însă acea uzanţă neobişnuită care le diferenţiază de cele ale comunicării comune, făcîndu-le apte să transmită nuanţe în care fiinţa noastră este implicată emoţional şi nu colportează doar informaţii seci de proces verbal constatativ.

Ca procedeu artistic complex, alegoria vorbeşte simultan pe două planuri. Ea uzează, ca orice text literar, de toate figurile de stil consacrate (metafore, personificari, comparaţii etc.) pentru a descrie lucruri si fapte concrete sau pentru a nara întîmplări reale sau verosimile. Toate acestea însă trebuie să sugereze permanent un alt plan, de cele mai multe ori acesta fiind acela al noţiunilor abstracte sau al simbolurilor moral-religioase. Rostul unor astfel de scrieri este acela de a sensibiliza pe calea mai accesibilă a concretului la idei şi precepte altfel prea aride. Toate mitologiile (şi ulterior toată literatura de inspiraţie mitologică) se folosesc copios de alegorii, parabole, pilde. Istorioarele povestite au totdeauna un tîlc ascuns, iar descoperirea lui este mereu incitantă şi seducătoare pentru cititor. 

        Depăşind nivelul literaturii mai curînd îngust moralizatoare a fabulei, a proverbului şi a zicalei, a maximei sau a sentinţei, alegoria devine un fel de metaforă amplă, o figură de compoziţie extinsă, o viziune creatoare, care, prin abile descrieri de suprafaţă, poate deschide porţi către acele profunzimi ale fiinţei noastre spirituale de care nu sîntem pe deplin conştienţi. Şi pe care nu le putem înfăţişa discursiv ci numai vag, prin sugestii şi aluzii. Genul acesta de povestiri sînt „poveştile pentru adulţi sau de trezit adulţii, sunt cele spuse de adulţi altor adulţi. Scopul lor este de a extrage învăţăminte preţioase, de a conştientiza drumul corect şi secretele uitate.” 

(http://jamilla4smile.blogspot.com/2008/08/naivitatea.html)

*

        Se spune că Diogene ar fi năvălit într-o zi în Grădina lui Akademos cu un cocoş jumulit în mînă şi ar fi ţipat, agitîndu-l în văzul celor prezenţi: "Iată omul lui Platon!" Asta ca să facă de rîs preţioasa definiţie a omului pe care, zice-se, o acreditase acesta: omul este bipedul fără pene. Akademia nu s-a speriat prea tare şi, în urma descinderii cinicului, a completat definiţia - omul este bipedul fără pene, cu unghiile late.

        O situaţie asemănătoare putem constata în legătură cu definirea haiku-ului. În mod obişnuit, întîlnim definiţii de genul: Haiku-ul este un gen de poezie cu formă fixă, tradiţional japoneză, alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe. Caracteristicile de mai sus scapă, ca şi în cazul cocoşului jumulit, doar... esenţialul. Definiţia este invalidă pentru că se opreşte la cîteva trăsături, e adevărat, proprii, dar care, tocmai din această cauză, vor naşte o pletoră de alte poeme, alcătuite din 17 silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe, care se vor numi eufemistic: micropoeme, tristihuri, tripoeme, poeme în stil (sic!) haiku, rohaiku-uri (adică în spirit românesc) etc. Şi pe bună dreptate, pentru că o asemenea definiţie se referă doar la o formă goală, fără să ne spună ce trebuie să se afle în ea pentru a merita să fie numită haiku. Şi dă astfel frîu liber închipuirii veleitare care poate turna în ea orice năzbîtii.

        Mult mai aproape de adevărul unei posibile definiţii este o notaţie a lui Constantin Ciopraga ("alegorii laconice"), scăpată într-un text despre Dumitru Radu. Ea poate fi lesne transformată într-o definiţie acum validă: Haiku-ul este o alegorie laconică. O astfel de definiţie, în ciuda aparenţei sale metaforice, evită din start şi apropierea superficială a haiku-ului (care s-a şi făcut deja)  de alte genuri literare, cum ar fi epigrama (pentru scurtimea lui) sau pastelul (pentru recuzita lui naturistă).

*

        Ca şi alegoria, haiku-ul este un mod de vorbire indirectă. Literal şi concret, textul trimite la imagini ale unor lucruri, la scene sau întîmplări, dar, literar şi abstract, ţinteşte către zone ale spiritualităţii pe care cititorul trebuie să le intuiască singur. Există întotdeauna în haiku un sens secund ascuns. Ceea ce evocă şi invocă textul său are un tîlc implicit dar nemărturisit. Şi, într-un anume fel, nemărturisibil cu mijloace textuale. El se dezvăluie doar celui ce e dispus să înţeleagă contemplînd şi meditînd de la sugestiile şi aluziile pe care i le prilejuiesc imaginile şi unele cuvinte abil alese ale textului.

        Alegoria, ca şi haiku-ul, conţine în structura ei, din chiar punctul de pornire, un grăunte de ironie. Ea urmează o pistă falsă, aparent minimalistă, pentru a pune la încercare perspicacitatea cititorului şi a-l îndemna să exploreze bogăţia de relaţii posibile între elementele textuale şi cele imagistice. Sugestiile şi aluziile acestora sînt doar o complicitate mucalită, mai mult o provocare decît îndrumare reală pe calea elucidării enigmei.

        Nu sensurile vădite şi nemijlocite ale imaginilor, scenelor, evenimentelor sînt cele la care trebuie să luăm aminte într-un haiku, ci reţeaua de sensuri secunde, abstracte, parcă emanate din caierul unei concretitudini din care un paing al închipuirii toarce şi împleteşte cele doar văzute, auzite sau resimţite în nările înfiorate.

        Ceea ce "spune" un haiku este de fapt ceea ce el nu spune făţiş, ceea ce se subînţelege doar din cele evocate. În întregimea sa, textul şi reţeaua de imagini concrete, de conotaţii, aluzii şi sugestii, sînt doar un pretext, o structură stilistică unitară care devine simbol pentru stări spirituale legate intim de experienţe concrete. Şi profund întrepătrunse cu acestea.

*

        Alegoria convine şi ideii că haiku-ul este o poezie obiectivă, un lirism neexhibat. Autorul de haiku nu-şi încifrează emoţia în obiectele pe care le abordează în texte, metaforizarea nu este pentru el un procedeu de a infuza lucrurilor simţirea sa.

       

        Imaginile şi lucrurile pe care le evocă şi le invocă textul haiku-ului nu sînt distorsionate de trăirea sa. Revelaţia există pur şi simplu în scena, evenimentul, întîmplarea surprinsă - în planul obiectiv, al obiectelor aşa cum sînt ele. Cuvintele nu vor decît să noteze, să decupeze şi să propună cititorului acel cadru (evident privilegiat) în care şi el poate avea o experienţă similară cu aceea a autorului. Intenţia autorului este mai degrabă una de a nu altera ceea ce a constituit prilejul acelei experienţe privilegiate şi de a nota (înţelegeţi a conserva) cu o anume conştiinciozitate datele reale ale experienţei. Singura dificultate, e adevărat majoră, este faptul că înregistrarea e constrînsă la un minimum de cuvinte. Şi, în acest caz, iscusinţa autorului este aceea a unui miniaturist. Procesul verbal constatativ trebuie rezumat la o schiţă expresiv-reprezentativă.

        Intenţia autorului este deci aceea de a ne transmite pe cît se poate o experienţă a sa. Sau măcar una similară. Faptul că o comunică indirect, apelînd nu la întorsături de frază persuasive ci recurgînd la imagini şi lucruri reale, este amprenta clară a tipului de structură alegorică specifică haiku-ului. A faptului că autorul a găsit în lucrurile înseşi (netransfigurate în niciun fel) semnificaţia, emoţia, viziunea şi are încredere în puterea lor de a o transmite şi altora.

        "În privinţa prezentării obiectului-emoţie în haiku - adică, corbul, privighetorile, cîntecul şi libelula citate mai sus - mi se pare deosebit de semnificativ că numirea lui este totdeauna directă. Haiku-ul evită metafora, comparaţia sau personificarea. Nimic nu este asemănător cu altceva în cel mai reuşit haiku. Aşa cum Bashō a spus: Învaţă despre pin de la un pin; învaţă despre bambus de la bambus. Învaţă, adică, ceea ce este un pin, nu cu ce se aseamănă - asta se pare că a înţeles Bashō. Această evitare a metaforei sau a comparaţiei se iveşte, simt, din nevoia poetului de a reda direct şi concret viziunea şi numai viziunea pe care a avut-o." (KENETH YASUDA - The Japanese Haiku)

Un text dramatic fără indicaţii scenice

„Desenaţi un iceberg plutind pe o mare rece. El îşi arată doar o mică parte deasupra mării, în timp ce partea cea mai mare e ascunsă sub apă. La fel ca icebergul, haiku-ul ne arată în cele 5-7-5 silabe o foarte mică parte din el, lăsînd sub apă sentimentele poetului şi mesajele nespuse. Dacă încercaţi să înghesuiţi prea multe într-un haiku care permite doar un mic număr de cuvinte, mesajele voastre vor fi prea lăbărţate şi prea subţiri pentru a mai avea vreun înţeles. Este deci recomandabil ca el să reveleze, ca un iceberg, doar o parte şi să omită sau să lase ascuns cît mai mult posibil sub apă, la dispoziţia imaginaţiei cititorului.” (Inahata Teiko, President of the Japan Traditional Haiku Association, Basic Conditions of Japanese Language Haiku)

Acest citat, deşi vorbeşte despre textul haiku-ului, nu spune totul în ce priveşte dificultăţile pe care le întîmpină un cititor neiniţiat (mai ales dacă este unul occidental) atunci cînd se întîlneşte cu acest text mai mult decît ciudat. Fără să fie avizat cît de cît asupra acestui gen special de poem, textul i se pare de la bun început inabordabil şi imposibil de înţeles. Căci, căutînd mărcile  sale literare, textul pare să i le refuze. El nu este un text în proză pentru că nu este discursiv sau retoric, nu spune o poveste şi nici nu descrie ceva, nu încearcă să ne convingă de nimic. Aşa cum nu este nici un text poetic pentru că în el nu aflăm acea încercare de a ne trezi simţămintele prin intermediul figurilor de stil atît de familiare nouă.

El nu conţine nici măcar acele elemente minime de referinţă care să ne introducă în context şi în atmosferă, cum ar fi acel a fost odată ca niciodată pentru poveste sau trucurile care mimau realismul în vechile romane anunţîndu-ne că textul este un jurnal sau o relatare a unei persoane reale care nu se ştie cum a ajuns în mîna autorului. Sau acea mînă de ajutor providenţială care este invocaţia lui Homer: cîntă, zeiţă mînia, ce-aprinse pe-Ahil Peleanul… 

Textul haiku-ului este abrupt şi lunecos, nu găseşti în el niciun clenci de care să te agăţi pentru a înţelege care este situaţia care l-a declanşat şi care-i motivează formatul lipsit de poncifele livreşti cu care sîntem atît de obişnuiţi în literatura europeană. Pînă să ajungi să pricepi împrejurările care prilejuiesc naşterea unui haiku şi limbajul ciudat, prea puţin articulat, la care recurge autorul, trebuie să fi citit destule poeme şi să fi avut cîteva idei care să te ghideze în a aprecia şi a exersa o anume atitudine existenţială care-l face posibil şi într-un fel îl moşeşte.

Şi abia atunci poţi accepta că textul în sine este de fapt unul exclamativ, că e o suită de strigăte stilizate, de ţipete de uimire surdinizate în faţa unei revelaţii neaşteptate şi poţi adopta ca fiind şi a ta situaţia originară a revelaţiei pe care ţine să o comunice haiku-ul. Cum este însă modulat acest ţipăt pentru a fi strunit într-un text ce pare atît de ascetic şi glacial rămîne încă să înţelegem şi să ne închipuim.

Oricare dintre noi a trăit în viaţa sa situaţii în care dorea febril să evoce lucruri deosebite întîmplate înainte. Şi nu doar să le readucă în faţa minţii şi să le retrezească în sufletul său, ci să o facă împreună cu cei cu care le-a trăit atunci şi cu alţii care de data asta se aflau întîmplător de faţă. O astfel de situaţie este dominată de o emoţie ludică şi de un schimb de replici orale aproape copilăreşti care sînt rostite, vizînd şi arătînd aspecte, detalii, amănunte, dorite revelatoare, expresive, sugestive, pentru a deştepta şi reînsufleţi locuri, fapte, întîmplări, în speranţa că din ele ar putea să crească miraculos o întreagă atmosferă care să-i cuprindă şi să-i pătrundă pe cei de faţă, trasportîndu-i acolo, în locul unde s-a produs revelaţia.

Dacă sîntem suficient de lucizi, vom recunoaşte că acest limbaj oral evocator este cel de la care pornim pentru a construi textul unui haiku. Acest limbaj, căruia i se potriveşte mai degrabă interjecţia şi onomatopeea, sintagma abia înfiripată, decît articularea complexă şi discursivă şi în care chiar şi sintagmele un pic mai elaborate sînt doar gesturi, degete verbale întinse ostentativ către lucrurile evocate. Acest limbaj caracteristic stilului colocvial, stil mai puţin promovat în textele livreşti, descumpăneşte cel mai mult pe cititori şi pe începători.

Toată această situaţie iniţială, conform metaforei aisbergului, deşi este temeiul poemului, este cufundată sub nivelul apei, deasupra căreia se arată doar textul rămas mut cu privire la starea care l-a prilejuit. Putem deduce situaţia intens emoţională doar interpretînd dramatic pauza (sau pauzele) care întrerup textul haiku-ului.

Se spune că întreruperea textului ar fi o pauză de respiraţie. Este însă puţin credibil că un text atît de scurt ar cere să-ţi întrerupi respiraţia pentru că n-ar putea fi rostit dintr-o răsuflare. Întreruperea respiraţiei este, în cazul juxtapunerii a două imagini (sensuri, idei) diferite, una evident strategică. Ea subliniază concomitent, printr-o tăcere semnificativă, atît divergenţa acestora cît mai ales convergenţa pe care autorul o propune cititorului ca dezlegare a misterului. Întreruperea respiraţiei într-o situaţie emoţională intensă este prin sine simptom al uimirii, semn al unei stări neaşteptate de surprindere şi uluială, dar, consecutiv, şi al smereniei în faţa minunii. E posibil ca un haiku să poată fi interpretat ca regizare a unui mister, ceva între un ritual religios al iniţiaţilor şi dramatizare reprezentată cu prilejul unei sărbători.

Vorbind despre traducerea în limbile europene a cuvintelor japoneze care notează kireji, Gabi Greve spune: “Unii poeţi, în special Hasegawa Kai din grupul Gendai Haiku, susţin că orice haiku are deja cîte o pauză invizibilă la început şi la sfîrşit, şi folosirea uneia în plus face să existe într-un singur haiku tradiţional trei pauze. Pauza de la începutul şi sfîrşitul poemului ridică proza comună deasupra normalului şi o situează în tărîmul lirismului.” (Gabi Greve – Haiku Topics) Este o confirmare indirectă a faputului că pauza (pauzele) sînt tăceri pline de înţeles (grăitoare) şi dau din capul locului poemului o valoare emoţională neexprimată prin cuvinte. La modul dramatic, pauza înseamnă nu doar o apnee întîmplăroare ci un timp de reglare a respiraţiei în care îţi tragi sufletul asimilînd revelaţia pentru a te reconecta la o lume cu noi şi mai profunde înţelesuri. 

Am putea conchide că textul haiku-ului cuprinde doar replicile unui text dramatic din care lipsesc cu desăvîrşire toate indicaţiile scenice şi regizorale absolut necesare unei puneri în scenă. Sarcina de a suplini această lipsă revine în totalitate cititorului.